( dup. dr. Stanton Peele – profesor de psihologie socială, New York, Universitatea Columbia)
Adicția – decurge din însăși viața subiectului și din problemele sale. Este, de fapt, o strategie pentru a rezolva o situație dureroasă, un eșec ce poate fi constant și care poate face ca persoana să se îndoiască de capacitatea sa de a reuși pe plan personal și social.
Subiectul adictiv ajunge să se sustragă oricărei alte sfere de interes și se dovedește incapabil de a stopa gestul adictiv.
Faptul de fi devenit dependent modifică sentimentul de autorespect al subiectului într-un sens negativ și apare un paradox: repetă gestul adictiv în încercarea de a limita aspectul negativ al acestuia.
Adicția – abolește constatarea prăbușirii, dar în același timp, o și majorează prin pierderea respectului de sine.
Experiența dependenței apare mai ales în fața unei situații critice a existenței, cum ar fi: adolescență, stres, izolare, divorț, pierdere ; sau a unei perioade de viață care nu oferă nici o opțiune pozitivă ( ex. situații de război, de excludere, sau într-un context lipsit de susținere socială sau familială), experiența dependenței permite organizarea vieții subiectului, îi structurează timpul si îi propune senzații de susținere previzibile.
Adicția – apare ca un rău al ” socialității ”. Dezvoltarea conduitelor adictive decurge din introvertirea fortuită a indivizilor, din egoismul și individualismul lor dobândit și exagerat.
Valori protectoare față de dependență pot fi: autocontrolul, respectul de sine, posibilitatea de a se realiza, de a dezvolta competențe.
Individul este actorul propriei sale socializări, căutătorul propriului său sens și al unei coerențe interioare stabile.
Această abordare psiho-socială depașește abordarea strict medicală a dependenței, arătând importanța unor factori : culturali, sociali, situaționali, ritualiști, de dezvoltare, de personalitate, cognitivi, etc.
( Sursa: LA ROUSSE, Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe, Richard. Senon., Editura Stiințelor Medicale, 2007, București)